Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sunt convins de faptul că o introducere greșită ar duce la abandonarea lecturii articolului de față a multora dintre contemporanii mei. De aceea vreau să lămuresc câteva aspecte ce nu țin de subiect. În primul rând vreau să precizez motivația ce m-a împins să scriu acest articol. În școală (de multă vreme, din păcate), ni se transmite o fărâmă din cunoaștere – și aceea trecută printr-o selecție nejustificată și printr-o cenzură bazată pe prejudecăți. Astfel, generația mea ajunge să primească „niște” informații (mai mult sau mai puțin adevărate), iar împreună cu aceste informații, și prejudecățile celor care le-au triat, formându-și astfel o serie lungă de idei preconcepute. Și, paradoxal, se naște o aversiune față de cunoaștere, nicidecum vreo dorință de a ști mai mult, de a studia în particular. Sistemul de învățământ, astăzi, pare-mi-se că este făcut de așa manieră încât să scârbească elevul, ca astfel acesta să evite să-și petreacă prețiosul timp liber citind. Astfel școala devine „născătoare de atei”, în sensul de ignoranți, iar nu de „științifici”. Iar cei care apucă și câte-o informație de ordin științific se umflă numaidecât cu mândrie și, dând pe-afară, își ridică nivelul de cunoaștere la nivel de absolut. Refuză orice este contradictoriu credințelor lor, devenind din ce în ce mai iraționali – adică, ajung ca prin ironie ieftină și de prost gust, fără vreun strop de argumentație logică, să respingă o opinie sau alta (culmea, indiferent de argumentația adusă din partea celuilalt). Astfel, puțini au cu adevărat habar de noțiuni ca: iluminism, deism, ateism, darwinism, neo-darwinism, geocentrism, heliocentrism, acentrism, francmasonerie, cruciadă, catolicism (papism), ortodoxism, legionarism, naționalism, materialism, și altele. Au despre fiecare în parte câte o imagine vagă și incompletă, iar despre unele nici măcar nu au auzit. Nu mai vorbim de penibilele momente când respectivii fac confuzii grave, acuzând de pildă ortodoxia de greșelile apusenilor (de inchiziție, cruciade, etc.), confundând heliocentrismul cu acentrismul, ș.a.m.d.

Tuturor celor ce suferă de astfel de probleme, vă zic: mai mult de 10% nu sunteți voi vinovați! Introducerea asta vi se adresează în totalitate. Esența ei constă în a vă face să înțelegeți de ce este important să cunoașteți peste ceea ce vi se predă.

Astfel, subiectul articolului de față este geocentrismul. Vom „orbita” un pic prin istoria astronomiei și vom scoate la lumină (ca mulți alții, astăzi) ceva ce a fost îngropat în evul mediu și „întunecat”. Vom începe direct cu definiția, făcând și o observație interesantă. În 1986 (în vremea regimului comunist), Dicționarul de neologisme definea geocentrismul astfel:

GEOCENTRÍSM s.n. Concepție neștiințifică potrivit căreia Pământul era considerat centrul universului, în jurul căruia s-ar învârti Soarele și ceilalți aștri. [Cf. fr. géocentrisme].

În 1998, Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia a II-a), definea astfel:

GEOCENTRÍSM s. n. Concepție potrivit căreia Pământul ar fi centrul imobil al universului, în jurul lui s-ar învârti Soarele și ceilalți aștri; sistem geocentric. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géocentrisme.

Dispare „duhul comunist” – acela care impunea teorii mai mult sau mai puțin științifice -, renunțându-se la cuvântul „neștiințifică” și la timpul trecut al verbului „a fi”. Definiția aceasta este preluată – cu modificări nesemnificative – și de Marele dicționar de neologisme, 2000. În 2002, în schimb, Noul dicționar explicativ la limbii române definește noțiunea de „geocentrism” după cum urmează:

GEOCENTRÍSM n. Concepție conform căreia Pământul se află în centrul universului, iar Soarele și celelalte corpuri cerești se învârt în jurul lui. /<fr. géocentrisme

Acum că v-am adus la zi, este timpul să dezvoltăm un pic subiectul. Poate că am fost înțeles greșit și mulți deja au închis (grăbiți, speriați… dezgustați) pagina. Nu mă prezint ca un adept sau susținător al geocentrismului (poziția mea nefiind relevantă), ci ca un adept al cunoașterii. Și trebuie să mi se dea dreptate atunci când afirm că generația mea a fost privată de o cunoaștere completă. Vorbindu-se la ora de geografie despre formarea Terrei și apariția vieții pe Pământ, profesoara (sau ministerul educației) a optat pentru prezentarea teoriei ce afirmă că viață a apărut în așa-zisa „supă primordială”. Mi-am permis să întreb de ce, din cele peste 7 teorii – ateiste, firește – propuse de oamenii de știință, a ales-o tocmai pe aceasta (care, dintre câte știu, este și cea mai… depășită). S-a eschivat. Bine-nțeles, întrebarea mea era stupidă, devreme ce nu dumneaei a ales. Astfel în școală ni se prezintă una, maxim două teorii, în realitate ele fiind cu mult mai multe. Cineva va spune: „nu avem timp pentru toate”, dar mă voi simți nevoit să răspund: „de ce nu sunt măcar menționate, ca în particular, fiecare, să poată aprofunda în voie?”

În privința cosmologiei, există/au existat 4 mari modele:

1. Geocentrismul – cel mai vechi, care a durat cel mai mult și despre care vom vorbi astăzi.
2. Heliocentrismul– teoretizat prima data de Aristarh din Samos (310-230 î.Hr.), preluat de Copernic (1473-1543), Galileo Galiei (1564-1642) și, ulterior, de Kepler (1571-1630). Acesta plasa Soarele în centrul Universului, Pământul căpătând statutul de planetă cu orbita în jurul Soarelui.
3. Tychonic – propus de Tycho Brahe(1546-1601), reprezintă bazele geocentrismului modern. Pe scurt, acesta prezintă Pământul întocmai ca geocentrismul antic, dar consideră că planetele orbitează în jurul soarelui, care orbitează, la rândul său, în jurul Terrei.
4. Acentrismul – a luat naștere odată cu teoria relativității, teoretizată de Albert Einstein (1879-1955). Este considerat un fel de heliocentrism modern, deși sunt aproape întru totul diferite. Singurul element comun îl reprezintă ideea unui Pământ rotativ în jurul Soarelui – care la rândul sau se rotește în jurul nucleului galactic… care la rândul său se rotește… și tot așa, renunțându-se definitiv la conceptul de „corp în repaus” sau de centru al Universului. Într-un documentar pe History Channel, chiar promotorii acestei teorii afirmau că „lumea” văzută de Einstein este una „carnavalistica” – haotică, am putea spune. Totuși, acesta reprezintă modelul actual, predat în școli și acceptat de lumea științifică. De acesta se leagă teoria relativității, teoria Big-Bangului și întreaga suită de teorii științifice vehiculate în veacul nostru. Este bine să menționăm că aceste teorii se deduc una din altă, pornind de la postulatul lui Einstein. Și, ce stă la baza acestui postulat? Geometria neeuclidiană(hiperbolică sau eliptică).

Geometria neeuclidiană este o ramură a geometriei care diferă de geometria euclidiană printr-o altă axiomă de paralelism. În geometria neeuclidiană hiperbolică numită de obicei geometria lui Lobacevski, printr-un punct dat se pot duce cel puțin două drepte paralele la o dreaptă dată. În geometria neeuclidiană eliptică nu există drepte paralele. Geometriile neeuclidiene reprezintă cadre imaginare, axiomatice și neverificabile în natură. Totodată, știința modernă vorbește de mai multe dimensiuni. Universul nostru observabil este tridimensional, pe când teoriile moderne acceptă dimensiuni pur imaginare. Fără aceste axiome, întregul lor model cade. Este iarăși demn de menționat faptul că există în continuare solide contra-argumente la diferite părți (esențiale) din cadrul teoriei lor, fapt ce ar trebui să ducă la abandonarea întregului amalgam de axiome și la… o nouă teorie. Lucru ce, din nefericire, vedem că nu se întâmplă.
Am făcut aceste lungi mențiuni ca oricine citește mai departe articolul să nu considere modelul actual ca pe ceva infailibil, iar pe cel antic ca pe ceva absurd și învechit. Generația mea nu cunoaște o serie de experimente moderne ce înclină balanța în favoarea geocentrismului, ca de altfel o serie de contra-argumente la adresa teoriei actuale. Generația mea le va cunoaște imediat:

În antichitate au existat nenumărate teorii cu privire la cosmos. Aristarh din Samos a înaintat pentru prima dată în istorie ipoteza heliocentrismului. De altfel au existat numeroși adepți ai acestui model în vremea aceea. Pitagoreenii credeau într-un „foc central”, în jurul căruia se rotesc toate sferele cerești (inclusiv Soarele și Pământul), vorbind și despre un „anti-pământ”. Toți aceștia au fost combătuți de Aristotel (supranumit „părintele logicii”) și, mai târziu, de Ptolemeu („părintele sferelor”). Aceștia doi au fost cei mai mari teoreticieni geocentrişti, demonstrându-și prin logică și geometrie teoria. Dar ce spunea teoria lor? Mulți – într-un mod eronat – își închipuie că cineva, vreodată, a afirmat că „Soarele se rotește în jurul Pământului”, întocmai cum astăzi afirmăm contrariul. Nicidecum! De fapt, ideea de rotație a Soarelui în jurul Terrei era cu mult mai…diferită – voi detalia mai târziu. Cei despre care vorbim cunoşteau mai toate fenomenele observabile, calculaseră raza Pământului și distanța până la diferite corpuri cerești. Și, da, cei despre care vorbim cunoșteau că Pământul este sferic – pe când mulți alții din vremea lor considerau altfel. Cei despre care vorbim sunt aceștia: Aristotel, Ipparch, Aristarh, Callipus, Meton, Sosigene, Eratostene, Theon din Smyrna, Strabo, Pliniu cel Bătrân, Ptolemeu.
Vom trece acum sumar prin câteva noțiuni ale modelului geocentric:
Întrucât „planetă” = corp rătăcitor, geocentriştii nu consideră Pământul ca fiind planetă, pe când Soarele este considerat planetă, iar nu stea. La fel și Luna. În jurul Terrei, începând de la Lună, există un mediu numit eter (demonstrat experimental, dar negat de Einstein, nepotrivindu-se teoriei lui). El servește ca mediu de propagare al luminii, în acesta fiind fixate totodată și planetele. Universul este considerat finit (ca și în teoria actuală) și mult mai mic. Astfel, cerul este împărțit în sfere, care echivalează cu orbitele planetelor în jurul Pământului. Acestea sunt purtate de eter, care satisface cerinţele de viteză, mişcându-se în spirală, în jurul Terrei, ca în imagine:

Astfel se explică prezența anotimpurilor, în modelul geocentric. Sunt, bine-nțeles, multe alte aspecte și fenomene explicate (diferit) de ambele modele. După un studiu atent și îndelungat (pe care îl poate face oricine este dornic de a-și îmbogăți cunoștințele), pot concluziona următoarele:
Trecând prin toate argumentele pro și contra, adresate oricărui model, am observat că amândouă sunt apte să lămurească orice fel de întrebare. Ambele au o explicație, logică și plauzibilă, la fiecare fenomen în parte. Aparent, oricare poziție poate fi corectă! Greșit este în schimb a-ți forma o idee preconcepută (în general, dar mai ales) cu privire la geocentrism. Repet, ambele sunt întru totul plauzibile și nu țin ca cineva să mă creadă pe cuvânt, ci fiecare este liber să aprofundeze și să se convingă. Cu toate acestea, este binevenită și întru totul logică remarca: „Dar nu se poate să fie amândouă adevărate, de vreme ce se contrazic întru totul!” Nu, nu se poate. Vă ofer pentru aprofundare teoretică următorul site: www.hexaimeron.ro
Dacă până acum am fost tot într-o introducere, nefiind suficient de concret, consider că este timpul să aduc în discuție câteva poziții științifice, câteva experimente și, nu în ultimul rând, perspectiva ortodoxă asupra paradigmei de față.

Atât în secolul 19, cât şi în secolul 20, s-au făcut unele experimente care demonstrează faptul că teoria conform căreia Pământul este fix, iar Soarele se mişcă, nu este atât de deplasată.
Experimentul Michaelson-Gale – a fost descris în revista de astronomie “Astrophysical Journal” nr.61/1925, paginile 140-145. Prin acest experiment s-a demonstrat faptul că eterul trece prin suprafaţa Pământului cu o acurateţe de 2% din viteza zilnică de rotaţie a Pământului. Experimentul Michelson-Morely n-a detectat nicio mişcare a Pământului în jurul Soarelui, pe când experimentul Michelson-Gale a măsurat rotaţia Pământului (sau rotaţia eterului în jurul Pământului) la mai puţin de 2% din viteza cu care se presupune că se roteşte Pământul.
Experimentul Airey. Precum se ştie, telescoapele trebuie să fie extrem de subţiri pentru a putea capta lumina stelelor pe axul său, datorită, aşa cum afirmă astronomii, rotaţiei Pământului în jurul Soarelui. Airey a umplut un telescop cu apă, pentru a încetini viteza luminii în interiorul telescopului, observând faptul că acest lucru nu a schimbat unghiul telescopului. Acest lucru a arătat faptul că lumina stelelor a sosit în unghiul corect, astefl încât n-a fost nevoie de nicio schimbare. Astfel, s-ar putea demonstra faptul că stelele se mişcă relativ faţă de un Pământ staţionar, şi nu Pământul se mişcă relativ comparativ cu stelele staţionare. Dacă telescopul s-ar fi mişcat, unghiul său ar fi trebuit să fie mărit. (la finalul articolului am pus un video în care este explicat în detaliu acest experiment – pe care, personal, îl consider cel mai relevant).
Experimentul Sagnac. Realizat în 1914, Sagnac a rotit o masă cu lumină şi oglinzi, lumina trecând în direcţiile opuse din jurul mesei dintre oglinzi. El a detectat mişcarea mesei prin mişcarea marginilor obstacolelor, în ţinta unde au fost recombinate. Acest lucru demonstrează că există eter prin care lumina a trecut, teoria relativităţii generale lui Einstein fiind astfel demontată (căci ea susţine că nu există eter). Acesta este motivul pentru care acest experiment a fost total ignorat de către oamenii de ştiinţă.
Radiaţiile gamma ale supernovelor se îndreaptă spre noi. În anul 2002, profesorul de fizică, Jonathan Katz, de la Universitatea din Washington, într-un articol intitulat “Misterul radiaţiilor gamma ale supernovelor” scria următoarele:

Distribuţia uniformă a exploziilor de supernove şi a razelor gamma ne spune faptul că spaţiul este o sferă, sau are formă sferică, noi aflându-ne în centru. Dar Copernic ne-a învăţat că noi n-avem o poziţie specială în Univers, că Pământul nu este centrul sistemului solar, că Soarele nu este centrul galaxiei ş.a.m.d.

În 1918, fizicianul german Hans Thirring a scris o lucrare în care a examinat comportamentul unor corpuri în interiorul unei sfere care se roteşte. Modelul său încerca să rezolve dilema: ce s-ar întâmpla dacă Universul ar fi o sferă rotativă? Cum s-ar comporta pendulele, sateliţii, vânturile, etc. în apropierea Pământului?
Thirring a descoperit că toate aceste corpuri s-ar comporta cam la fel cum noi le vedem că se comportă azi, chiar dacă nu exact. El a aflat că acest câmp gravitaţional din interiorul sferei nu este egal cu zero, aşa cum rezultă din modelul gravitaţional al lui Newton, ci există nişte forţe care apar din centrul sferei. Aceste forţe sunt analoage cu forţele centrifugale şi Coriolis. Aici vine şi distincţia: în fizica clasică, heliocentrică, forţele centrifugale şi Coriolis sunt “forţe fictive”, pe când în modelul geocentric aceste forţe devin reale. Şi mai mult, în modelul geocentric, forţele centrifugale şi Coriolis sunt identificate ca forţe gravitaţionale. Aceasta înseamnă că aşa-zisele dovezi cu privire la rotaţia Pământului, la pendulul lui Foucault, la curbura ecuatorială, la sateliţii staţionari etc. nu sunt deloc dovezi, putând fi explicate cu ajutorul analizei geocentrice a lui Thirring.

Mai multe astfel de exemple veţi găsi aici: http://hexaimeron.ro/IntrebariFrecvente/ObiectiiStiintifice.html
Şi vă mai recomand un alt articol splendid: http://ro.scribd.com/doc/83536654/P%C4%83mantul-rotativ-teorie-fapt-sau-fic%C5%A3iune

Acum, din perspectivă ortodoxă lucrurile sunt un pic mai complicate. Atât Scripturile cât şi Sfinţii Părinţi (chiar şi în secolele trecute) susţin geocentrismul, pe când teologii contemporani nu o fac. În sensul acesta gasiţi:
http://hexaimeron.ro/Hexaimeron/Pasaje_Scripturistice_legate_de_stabilitatea_si_centralitatea_Pamantului.pdf

http://ro.scribd.com/doc/11985543/Consensul-Sfinilor-Prini-i-Scriitori-bisericeti-asupra-geocentrismului

Și, ca o desăvârșire a perspectivei ortodoxe cu privire la subiectul de față, fratele Constantin (un creștin oarecare, vrednic de a teologhisi) semnează următorul text:

,,Nu ştiu de ce, dar cred că chestiunea geocentrismului va rămâne, în continuare, o sită de cernere a credincioşilor. În fine şi la coadă credinciosul se bizuie pe credinţa Părinţilor mai mult decât pe ştiinţă, pe lume sau pe orice mi-ar arăta ochiul, ar auzi urechea sau decât ar spune logica. Întâietate are credinţa; nu cea oarbă ci cea smerită, care şi încredinţată este, la vreme potrivită. Căci „fericit cel ce nu a văzut şi a crezut”… Ş-apoi, antihristului i se va îngădui să facă semne şi minuni (false); va veni vremea când toate ale omului îi vor arăta contrariul dreptei-credinţe, iar singura scăpare va fi ancorarea, cu deplină lepădare de sine, în cuvântul Sfinţilor Părinţi.
Oricum, Dumnezeu nu ar fi îngăduit să greşească într-o chestiune, fie ea câtuşi de mică (iar cea a geo/helio/a-centrismului nu e deloc minoră), o atât de mare adunare de Părinţi, atât de multă vreme; mai exact, nu ar fi lăsat greşeala aceasta în Trupul Său, Biserica, ci ar fi amendat-o pe loc, zvârlindu-o în afara Sa numaidecât. Căci nimic necurat nu poate intra în Împărăţia cerurilor, iar Biserica asta şi este – Cerul pe pământ. Cum spuneam şi altă dată, cred că e mai curând vremea lămuririi „tainei celei din veac ascunse şi de îngeri neştiută”, Tainei Bisericii, Tainei Ecclesiologice. Biserica este Trupul lui Hristos – nu alegoric, ci real – de la Cincizecime încoace. Fără nicio figură de stil, fără nicio metaforă; metafore suntem noi. Meta-fora este lumea aceasta trecătoare, chip al celei nestricate; meta-fora sunt ceea ce noi numim munţi, dealuri, văi, câmpii, vulpe ori viţel… Omul însuşi e o metaforă. Toate sunt chip al celor reale; însă singur omul e chemat ca prin acestea, ca printr-o treaptă, ca printr-un joc de puzzle, să dobândească starea de A FI… Biserica e real Trupul lui Hristos, adică e Hristos însuşi, iar dacă nu-L vedem este numaidecât că noi ne raportăm lumeşte la El. Pentru că ne-am deprins a numi ceea ce este chip, original, iar originalul să-l numim simbol. Noi, în petrecerea noastră în acest pământ, suntem simboale, iar Omul e originalul. Iar Omul, acel trup care a fost îmbrăcat de Hristos, este Biserica. Cu menţiunea sine-qua-non: de la Cincizecime încoace. Mare taină, cea mai mare… . De aceea nimic necurat (fals) nu va încăpea în veacul veacului în El. Cum nu poate sta paiul uscat în foc, tot aşa nu poate sta minciuna în Hristos, „căci Dumnezeu este şi foc mistuitor”…”

Lumină spre descoperirea neamurilor!

Sugestie de Bibliografie:

Dialoguri despre facerea lumii. Legatura spirituala dintre pamant, univers si om (Autor: Pr. Platon Popovici, Editura Agaton)

Despre cer (Autor: Aristotel, Editura: PAIDEIA)

The Geography of Strabo, Vol. I (Loeb Classical Library)

Ptolemy’s ALMAGEST (tradus de G.J. Toomer, Duckworth)

Galileo Was Wrong The Church Was Right: Vol. 1: The Scientific Case for Geocentrism 

Galileo Was Wrong The Church Was Right: Vol. 2: The Historical Case for Geocentrism

http://www.galileowaswrong.com/galileowaswrong/

http://hexaimeron.ro/

http://geocentrism.com/